De când am devenit mamă am început să mă interesez cum să îi ofer copilului o educație sănătoasă, să îi cultiv încrederea în propria persoană și să îl sprijin în descoperirea și cultivarea propriilor talente.

Sunt multe informații care m-au uimit și mi-au deschis ochii, dar acum as vrea să vă scriu despre una din atenționările experților în parenting în ceea ce privește etichetarea copiilor: ”Ești rău!”, ”Ești prost”, ”Ești leneș”, ”Ești obraznic”, ”Nu ești suficient de bun/rapid/inteligent/ordonat/atent/etc.!” și lista poate continua aproape la nesfârșit.

Și nu este o postare pentru cei care au copii, ci mai degrabă pentru adulții care atunci când primesc o astfel de etichetare practic nu știu ce să facă cu ea, nici măcar nu o mai conștientizează (nu o mai trec prin filtrul rațional, nu mai fac o evaluare  – ”Ce spune omul asta? Are sau nu dreptare?”) ci doar lasă emoții ca furie, rușine sau frustrare să iasă la suprafață.

E un mecanism de adaptare pe care l-am dezvoltat atunci când eram copii. Mecanism pe care am putea, acum, ca adulți, să îl ajustăm în avantajul nostru.

Sunt sigură că multi dintre noi ne regăsim în situația în care un părinte, ambii părinți, educatoarea de la grădiniță, învățătoarea, diriginta, o profesoară sau mai multi ne-au transmis astfel de  „mesaje”. Mesaje pe care, copii fiind, nu am știut să le gestionam sănătos pentru noi. Mecanismele de adaptare au diferit în funcție de tipul de personalitate: ori acceptare și întristare cu lovituri masive în stima de sine, ori revoltă – verbală sau prin alte năzdrăvanii care declanșau un alt val de ”cadouri verbale”, stima de sine oricum era atinsă. Cele 2 variante sunt soluțiile extreme pentru că, la mijloc, sunt și alte variante pe care copii le-au găsit de ajutor în gestionarea acestor adresări la propria identitate.

O situație interesanta pe care am întâlnit-o a fost cea a unor persoane care au asistat la injurii adresate colegilor/ prietenilor de către adulți cu autoritate. Un exemplu concret: Ionel este clasa a 2-a, învățătoarea îl scoate la tablă și el nu știe cât fac 2+4. Ea, foarte supărată, îi spune că e un ” copil prost” sau ”incapabil”.

Rezultatul? Ionel chiar simte că e un copil incapabil/ prost/ etc. Partea interesantă e că ceilalți copii au învățat un mod de catalogare/etichetare – mai pe scurt – au căpătat o convingere: dacă nu știi ceva, ești prost/incapabil.

Atunci când vor ajunge în situații asemănătoare cu Ionel vocea lor interioara le va spune: nu știi, deci ești prost; nu știi, deci ești incapabil, etc., în funcție de context.

Aș vrea să mă înțelegeți corect. Dacă acest evenimentele se întâmpla o dată, impactul asupra copilului este nesemnificativ, dar dacă se întâmpla des (și la asta fac referire în articol) și la școală și acasă, șansele de impregnare cu aceste convingeri sunt foarte mari.

Și de aici și răspunsul adultului căruia i se adresează cuvinte etichete sau care este pus într-o situație care îi aduce aminte de întâmplări mai vechi neplacute. El simte că etichetarea nu este adevărată, nu este reala și cu toate acestea mecanismul de filtrare și verificare a informației primite este aproape inexistent, iar răspunsul vine de-a valma, inconștient, prin furie, enervare, anxietate, rușine.

Abordarea sănătoasă este atenționarea copilului asupra comportamentului pe care îl are, asupra ceea ce face și nu asupra a ceea ce este, a identității. Nu etichetarea comportamentului este dăunătoare ci etichetarea identității, a persoanei.

Părintii/profesorii nu au avut acces la aceste cunoștințe de psihologie fină și pentru ei: ”Ai făcut o faptă rea = ești rău.” Atât au știut, atât au putut, dar asta nu înseamnă că noi să rămânem cu aceleași atitudine de copil necunoscător și să nu facem un pas spre propria dezvoltare și bunăstare psihică.

Cu maturitatea adultului de acum, avem posibilitatea de a reactiva mecanismul de filtrare și de a observa conștient etichetările pe care le primim de la ceilalți și de a hotărî – practic să avem putere de decizie asupra ceea ce primim în interior. A lasă pe altul să îți spună ce fel de persoana ești, este o dovada de imaturitate emoțională pentru ca te duce imediat în zona de victimizare, neputință, lipsa de control în propria viață.

Vă invit să citiți o poveste-pildă foarte frumoasă:

Era odată un călugăr budist foarte conștiincios care își făcea meditațiile și respecta ritualurile din mânăstire, iar viața lui era liniștită, plină de pace și iubire. Din când în când era trimis în satul de lângă mânăstire pentru a cumpăra diverse produse necesare. Acolo călugărul auzea de la săteni cuvinte urâte și jigniri la adresa lui. Pacea interioară îi era zdruncinată. După câteva asemenea întâmplări, călugărul a mers la maestrul lui și i-a povestit cele petrecute.

Maestrul a început o poveste: ”Să spunem că o persoană dorește să îmi facă un cadou. Îl pune într-o cutie și îl trimite printr-un curier.” Maestrul îl întreabă pe călugăr: ”Cui aparține cadoul?”. După câteva secunde de gândire, călugărul răspunde: ”Deocamdată celui care l-a trimis”. ”Prea bine” zice maestrul și continuă ”Cadoul ajunge la mine, îl deschid, îl observ, decid că nu mi se potrivește, îl pun în cutie la loc și îl trimit înapoi persoanei respective.” Maestrul îl întreabă din nou pe călugăr: ”Cui aparține acum cadoul?” Călugărul răspunde: ”Tot celui care l-a trimis”.

Aceasta este și învățătura – oamenii îți pot oferi cadouri sau ”cadouri” și depinde doar de tine pe care le accepți sau nu în propria identitate. Răspunsul prin furie, rușine, anxietate, sau orice alta emoție neplăcută la etichetările celor din jur sunt, de fapt, o acceptare a ”cadoului” făcut de aceștia și o reacție la neconcordanța internă între ceea ce ești și ceea ce accepți din exterior.  Nimeni, în afară de tine, nu este responsabil pentru ceea ce alegi să primești în propria identitate.

Obiceiul util pe care îl propun este filtrarea conștientă a informațiilor primite de la cei din jur. Aceasta este o practică pe care o poți deprinde în timp și pe care o antrenăm împreună în programul ÎNCREDERE.

Photo by Annie Spratt on Unsplash