Cred că mulți dintre noi ne amintim cu multă plăcere zilele din copilărie în care primeam și mâncam cu poftă dulciuri cumpărate sau prăjiturile de casă făcute de mama sau de bunica. Asocierea gustului dulce cu copilăria o facem, poate, din nevoia de confort emoțional, iar perioada aceea, în general, este o perioadă la care ne place să ne întoarcem pentru că eram lipsiți de griji, liberi și imaginația ne era prietenă.

M-am întrebat de multe ori cum s-a ajuns ca dulciurile să fie un substituent al iubirii (inclusiv în reclame este sugerat acest fapt).

Prima explicație este cea științifică, zahărul (din orice sursă) ridică nivelul endorfinelor pentru o perioada scurtă și apare astfel sentimentul de „bine”, de veselie (care totuși durează puțin, cercetătorii demonstrând că, de fapt, consumul de zahăr duce la depresie).

În completarea acestei explicații aș mai adăuga și o observație proprie: Pentru că bunicii noștri nu știau și poate, datorită condițiilor de trai, nu înțelegeau necesitatea exprimării afecțiunii față de proprii copii, iar în anumite familii mângâierea și cuvântul „te iubesc”, erau tabu, copii primeau, ca semn al iubirii părintești ceva dulce. Principiul care îi ghida era: „copii se laudă în gând și se pupă în somn”.

Și astfel, părinții noștri au învățat de la părinții lor că afecțiunea față de copii se poate exprima mai ușor oferindu-le dulciuri și au continuat procedeul, iar noi la rândul nostru facem la fel.

Sunt totuși mari diferențe intre ceea ce a fost și ce se întâmpla acum.

Un aspect important este cantitatea și disponibilitatea produselor dulci. Acum câteva decenii zahărul era un produs scump, iar copii primeau prăjituri la ocazii speciale: Paste, Crăciun, zi de naștere sau la terminarea anului școlar în cazul în care aveau note bune.

Acum există o disponibilitate atât de mare a dulciurilor încât și-au pierdut calitatea de „recompensă specială” (chiar dacă nu e o practică utilă, recompensarea este practicată de mulți părinți: „dacă ești cuminte primești înghețată”, „dacă mănânci tot, îți dau desert”).

Mai mult decât atât psihologii cât și experții în parenting susțin că este important să aloci timp pentru conectare cu copilul – asta înseamnă comunicare, atingere, joc, atenție, iar pentru unii dintre noi nu e simplu să facem asta, așa că apelăm uneori inconștient la substituentul cel mai la îndemână –  dulciurile și uneori jucăriile cumpărate în cantități greu de gestionat de un copil.

Sunt multe motive pentru care ar trebui să fim atenți în alocarea produselor dulci în meniul copilului.

Primul dintre ele ar fi multitudinea de studii despre efectele zahărului (aici intră cam tot ce însemna dulce, nu doar zaharul alb) și faptul că este demonstrat că pofta de dulce este, de fapt, o dependentă și nu o nevoie reală, fiziologica a corpului.

Pentru că funcționează pe principul dependenței, cu cât mănânci mai mult, cu atât simți mai mult nevoia să mai mănânci. Atunci când ești părinte și simți nevoia mănânci și tu, la rândul tău mult zahăr nu ai cum să nu îți înțelegi copilul și astfel să îl susții, oferindu-i ceea ce poftește.

Așadar, chiar dacă mulți cunosc efectele nocive ale zahărului, nu fac nimic în sensul diminuării cantității de produse dulci pe care le mănâncă ei înșiși sau le oferă copiilor.

Și atunci am căutat un răspuns la acest comportament aparent contradictoriu (este aproape același lucru cu fumatul – fumătorii știu ca fumatul e dăunător, dar nu renunță).

O explicație care ar putea fi plauzibilă în ambele cazuri ar fi faptul că noi suntem obișnuiți să gândim pe termen scurt și că există un mecanism de supraviețuire care se numește recompensare imediată – ai nevoie de ceva, este la îndemână și îl folosești (mai clar, ești în deșert, ai nevoie de apa, găsește o sursa și bei, nu te gândești să o păstrezi pentru mai târziu).

Așa cum spuneam mai sus, datorita caracterului de dependentă pe care îl are zahărul, acesta devine o nevoie care trebuie satisfăcută urgent și suprascrie de multe ori argumentelor raționale.

În plus, în sprijinul acesteia și contra studiilor și cercetărilor despre nocivitatea supraalimentării cu zahăr, intervine și „practica demonstrată”: am mai mâncat și nu am pățit nimic.

Și tocmai aici este problema pentru că nu suntem obișnuiți să ne privim acțiunile pe termen lung. Azi copilul mănâncă ceva dulce, e ok, mâine mănâncă ceva dulce și e tot ok. Totuși, efectul compus pe termen lung este mult diferit față de efectul de la o zi la alta.

Aceeași alegere identică care, pe termen scurt, nu are un efect vizibil, poate avea pe termen lung un impact major.

Astfel, zahărul introdus în organism produce o secreție mare de insulină care, la rândul ei, produce inflamație. Nivelul ridicat de zahăr în sânge nu însemna doar obezitate și diabet (două boli care par a fi legate de zahăr) ci poate însemna orice tip de boală care se dezvoltă datorită unei inflamații persistente la nivelul unui organ sau chiar la nivel sistemic, iar, mai nou apar studii care leagă consumul de zahăr de Alzheimer.

Acest articol are mai degrabă un rol de conștientizare a mecanismului din spatele alegerilor dulci și nu doresc să sperii sau să îmi asum un rol de nutriționist.

Doar că avem șansa, prin eliminarea unor produse nocive din meniul copilului și al nostru, să permitem corpului să facă față mai ușor factorilor care oricum acționează în detrimentul sănătății și pe care îi putem controla mult mai puțin (poluare, viruși, etc.).

Alegerile mici fac diferența și pot trece ani de zile fără o consecință vizibilă a alegerilor noastre, dar după cum aminteam mai sus, efectul compus va materializa în timp alegerile făcute. Astfel, orice alegere pe care o faci are un impact major atunci când o cumulezi pe o perioadă mai lungă.

            Curajul de a accepta că zahărul nu însemna iubire și nu este necesar reprezintă un prim pas, foarte important pentru o viață mai relaxată și frumoasă.

Photo by Patrick Fore on Unsplash